Practic, Tăul lui Ciumău, pe lângă acea bulboană neagră a cărei apă (?) nu a fost vreodată analizată sau nu se găsesc informații despre ea, cuprinde și terenul adiacent, care, de fapt, este o mlaștină acoperită cu ierburi înalte și mușchi pe marginea căreia cresc niște copaci cu forme stranii care te duc cu gândul la renumita mlaștină din Baskerville sau la Pădurea Hoia-Baciu. Peisajul ireal este completat de urletul sau de apropierea vreunui câine care nu are nici în clin și nici în mânecă cu persoanele pe lângă care trece.
Distribuie articol
De-a lungul timpului, în nenumăratele incursiuni făcute la Moisei și în zonă, am avut ocazia să cunosc locuri impresionante, oameni frumoși, ospitalieri și bucuroși să-și depene poveștile locului la un pahar de palincă sau la un ceaun bine garnisit. Ospitalitatea locului este foarte bine cunoscută, iar Moiseiul se poate lăuda cu păstrarea acestei tradiții.
Dintre toate frumusețile naturale de aici oferite deopotrivă de Munții Rodnei și de Munții Maramureșului, Moiseiul fiind dispus fix pe Valea Vișeului, vale ce desparte cele două masive muntoase, de departe cea mai mare ciudățenie, nedocumentată și inexistentă pe harta turismului românesc, este Tăul lui Ciumău. Denumirea este dată, foarte simplu, de localnici, prin alipirea a două elemente foarte clare. Tău pentru cămp practic, este o gaură în pământ unde permanent se află un ochi de apă neagră de o consistență foarte ciudată și un colorit negru lăptos, precum petrolul, și Ciumău pentru că se află pe proprietatea unui cetățean numit Ciumău.
Locația, adăugată de mine pe Google Maps, se regăsește, de fapt, pe Dealul lui Ciuban, în Moisei, la o altitudine de aproximativ 900 de metri și se poate ajunge cu mașina, recomandabil 4×4, mai ales dacă terenul este ud sau a plouat de curând.
Mie mi-au fost ghizi o parte din cei ce alcătuiesc frumoasa echipă, numită Roamers of Woods, respectiv Pepe Budai, Andrei Tomoiagă și Adelin Ivașcu, și nimeni altul decât Dani Budai, chef-ul de la Pensiunea La Pătru. La sugestia celui din urmă, venind dintr-o tură pe Dealul Moiseiului, am făcut un mic ocol, pe drumuri doar de el știute, sub pretextul de a-mi arăta o ciudățenie naturală a Moiseiului. Din punctul meu de vedere, ciudățenie este puțin spus, dar să începem cu începutul.
Mai era puțin și se lăsa seara peste Moisei când am început urcușul pe Dealul lui Ciuban, iar pături groase de nori începeau să se lase ușor peste localitate. Am început să urcăm în curbe strânse unde, de multe ori, mașina fugea amețitor către marginea drumului fără parapet. O privire scurtă mi-a dat de înțeles că Dani, șoferul, știa ce face așa că am stat liniștit și am așteptat să ajungem în vârful dealului, unde se află localizat Tăul lui Ciumău.
Începând cu partea a doua a drumului, pe partea stângă, a început să se deschidă o priveliște fascinantă asupra Moiseiului, unde pătura de nori acoperea în întregime localitatea cu vălătuci albi compacți, iar Pietrosul Rodnei supraveghea semeț această acțiune în lumina roșie, ireală, a apusului de toamnă târzie.
Ajunși în vârful dealului, am parcat undeva pe un teren în pantă plin cu noroi pe jumătate înghețat. Din localitate nu se mai vedea aproape nimic, iar pe partea dreaptă se vedea un gard cu sârmă ghimpată după care se întindea nestingherit ciudățenia naturii, Tăul lui Ciumău.
Practic, Tăul lui Ciumău, pe lângă acea bulboană neagră a cărei apă (?) nu a fost vreodată analizată sau nu se găsesc informații despre ea, cuprinde și terenul adiacent, care, de fapt, este o mlaștină acoperită cu ierburi înalte și mușchi pe marginea căreia cresc niște copaci cu forme stranii care te duc cu gândul la renumita mlaștină din Baskerville sau la Pădurea Hoia-Baciu. Peisajul ireal este completat de urletul sau de apropierea vreunui câine care nu are nici în clin și nici în mânecă cu persoanele pe lângă care trece.
De cum am trecut de sârma ghimpată am trăit pe pielea mea mersul prin mlaștină. O masă de o consistență ciudată care se lăsa aproximativ 15 – 20 de centimetri cu fiecare călcătură sentimentul fiind acela de nesiguranță pe picioare, iar întrebarea venită instantaneu din interior fiind “oare până unde mă afund?”.
Smocuri de iarbă roșiatică, uscată, ca niște gâlme ieșite din pământ îți dădeau senzația că te aventurezi pe un teren solid, dar la o apăsare ceva mai puternică piciorul se afunda vizibil, iar fiorii de pe șira spinării deveneu din ce în ce mai insuportabili. Am mers, cu grijă și încredere, până spre mijlocul mlaștinii de unde am reușit să cuprind întreaga parcelă mlăștinoasă și mi-am manifestat din nou surprinderea.
Fix în vârful dealului, înconjurată de un teren solid, în majoritate pietros și lutos, se găsește o mlaștină acoperită a cerei adâncime nu se cunoaște, a cărei origine nu se cunoaște, care are din loc în loc ochiuri de apă neagră unde nu crește nici un fel de plantă.
Copaci răsuciți în forme nefirești, tufișuri strâmbe cu forme alambicate și din când în când câte un fruct uscat ațineau calea către drumul pe care am urcat. Au fost momente în care mi-am dorit să nu fi pus piciorul în acea mlaștină parțial înghețată, dar, de vreme ce am apucat să scriu aceste rânduri, înseamnăa că incursiunea în spațiul acesta ireal și straniu s-a terminat cu bine.
Oricum, peisajul ireal, silueta fantomatică, roșie, a Pietrosului Rodnei și Tăul lui Ciumău, au creat o senzație vie care a accentuat peste măsură frigul care începuse să se aștearnă peste Moisei.
Trebuie să recunosc, mi-am găsit liniștea abia după ce am ajuns cu bine la Pensiunea La Pătru și am simțit sub picioare un teren solid și sub fund un scaun din lemn masiv. Așa că, mărturisesc cu mâna pe inimă că pentru o experiență inedită, Tăul lui Ciumău merită văzut și studiat, fiind o locație foarte puțin cunoscută iar senzațiile pe care le crează plimbarea prin zona asta ciudată merită pe deplin experiența.
Pentru a putea adăuga comentarii, te rugăm să te autentifici.