Prețul apei plate este mai mare de până la 12 ori decât prețul laptelui

Oricine merge într-o piață de produse alimentare constată că, la o terasă unde se vând mici și alte preparate la grătar (unitate cu cel mai mic grad de clasificare), un litru de apă (cu 5 lei sticla de 500 ml) se vinde cu 10 lei, în timp ce, în vecinătate, la raionul de produse lactate, producătorii (fermierii, țăranii și ciobanii) vând un litru de lapte cu 5 lei.

Mari fermieri vând en-gros un litru de lapte chiar și cu un leu, în timp ce în marile magazine alimentare, precum Carrefour, Lidl, Kaufland etc., care aparțin numai unor firme străine, litru de lapte se vinde cu până la 15 lei, deci de până la 15 ori mai mare decât prețul de la poarta producătorului!?

Față de prețurile cu care se vinde un litru de lapte de producători, prețurile apei plate în unitățile de alimentație publică (terase, restaurante, baruri, cafenele, bistrouri, cantine etc.), sunt până la halucinante pentru amărâtul producător de lapte, precum :

14 lei pentru o sticlă de 250 ml, adică de 56 de lei un litru;

16 lei prețul sticlei de 330 ml, adică de 48 de lei un litru; aceasta în condițiile în care prețul la producător pentru o sticlă de 330 ml apă plată sau minerală este între 0,70 și 1,10 lei pe sticlă;

22 lei sticla de 500 de ml, adică de 44 de lei un litru;

29 lei sticla de 750 ml, adică de 39 de lei un litru.

Cea mai scumpă apă plată se vinde cu 30 de lei sticla de 500 de ml, adică cu 60 de lei un litru de apă, ceea ce înseamnă 6 euro pe un litru de apă, care este:

1) de până la a 12 ori mai mare decât al litrului de lapte, de 5 lei, vândut de fermieri, de țărani și de ciobani în piețe,

2) de până la a 60 ori mai mare decât al litrului de lapte, de un leu, vândut en-gros de marii fermierii.

Distribuie articol

Deosebit de important este și faptul că „Legea nr. 96 din 12 aprilie 2024 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 7/2023 privind calitatea apei destinate consumului uman”, la articolul 16 alineatul (4), litera d) prevede „d) furnizarea gratuită a apei potabile prin reţeaua de distribuţie, pentru consumatorii din restaurante, cantine şi servicii de catering.”

Obligație legală, a unităților de alimentație publică (terase, restaurante, baruri, cafenele, bistrouri, cantine etc.), de a oferi clienților apă gratuită de la robinet, nu se respectă și aceasta din cauză că, cei care au făcut legea, au avut grijă (și, nu din neglijență, cred eu) ca, în aceasta, să nu se prevadă și sancțiuni pentru nerespectarea acestei obligații.

Aici s-a ajuns în România, țara cu unele dintre cele mai mari bogății de apă plată din lume și de cea mai bună calitate: un litru de apă să se vândă la un preț de până la 12 ori mai mare decât prețul unui litru de lapte vândut de fermierii, de țăranii și de ciobanii noștri în piețe.

Pe lângă aceste prețuri halucinante mai trebuie reținut un aspect foarte important, cel al elementelor nutritive:

1) în timp ce laptele vândut de țărani este un lapte curat, natural, bio, cu toate elementele nutritive nemodificate,

2) laptele din marile magazine alimentare, deținute numai de străini, este total diferit de cel vândut direct de producătorii români (fermieri, țărani și ciobani), este un zer îmbogățit cu tot felul de proteine vegetale sau animale, care nu mai are (aproape) nimic comun cu adevăratul lapte natural.

Procesatorul ia laptele de la producători, după care îi scoate grăsimile și practic ce rămâne nu mai e lapte, e un zer.

După ce a rămas zer, care nu mai are nimic în el din grăsimea sa naturală, este trecut mai departe la reconstituirea lui în lapte cu o anumită grăsime, care este obținută din lapte praf.

Următorul pas este adăugarea de proteină vegetală sau animală, iar după ce este adus la grăsimea normală, care este, în general, între 1,5% și 3,5%, merge la stocare și apoi la consumator.

Procesatorul extrage grăsimea din lapte, pe care o transformată în smântână și unt.

Dacă la prețul laptelui de la raft, se adăugă prețul obținut de procesator pe kilogramul de unt, care este în jur de 60 de lei, atunci prețul laptelui reconstituit ajunge să fie, în final, de până la 15 ori mai mare decât prețul cu care producătorul a vândut laptele en-gros.

Așa se ajunge ca, în loc de un lapte curat, natural, bio, cu toate elementele sale nutritive intacte, să consumăm un zer îmbogățit cu tot felul de grăsimi, obținute din laptele praf și de proteine vegetale sau animale, care nu mai are (aproape) nimic comun cu laptele adevărat, natural. (a se vedea în acest sens și https://agrointel.ro/147068/cristian-lungu-fermier-de-la-fermier-la-consumator-pretul-laptelui-creste-cu-peste-500)

Astfel se explică de ce, de pe urma aceluiași lapte, produs cu multă trudă de țăranii noștri „Bieţii ţărani români! Se culcă flămânzi şi se trezesc datori.”(Vasile Ghica), în timp ce firmele străine care îl procesează și îl comercializează obțin profituri enorme, dar care, prin diferite inginerii fiscale (stil suveică), fie nu le reflectă corect în contabilitatea lor, fie sunt transferate în străinătate fără a fi impozitate.

Dar nimeni nu ia în serios aceste practici care, prin efectele lor propagate pe multiple planuri, generează numeroase și serioase efecte negative în întreaga societate, precum: o alimentație nesănătoasă a populație, plătită și foarte scump; distrugerea lentă, dar sigură, a sectorului animalier etc.

Nicolae Grigorie Lăcrița