Poveste despre... timpul liber

Poveste despre... timpul liber

08:31 25.09.2019
0

Ștefan Ungureanu, pandur în clasa a XI – a : Aventura a început de îndată ce am ieşit pe poarta colegiului. La 14.06 fix. Așteptam cu nerăbdare să ajung la Aerodrom. Îmi făcusem traseul și calculasem timpul în amănunt. Am luat autobuzul. Totul mergea conform planului, până când am văzut că autobuzul a făcut un viraj dreapta de 90 de grade. Am constatat că strada pe care mergea de obicei era închisă. În acel moment am început să mă îngrijorez că nu o să ajung la timp. Am stat cu sufletul la gură până în momentul în care vedeam în zare Aerodromul.

Distribuie articol

Revederea cu instructorii și colegii cu care împart aceeași pasiune a fost cu adevărat uimitoare. Doar câteva îmbrățișări și strângeri de mână m-au făcut să uit de toate problemele întâmpinate cu puțin timp înainte.

Fericirea a fost și mai mare când mi s-a zis că sunt norocosul care o să plece la ,,termică”. Am primit ordinul de a pregăti planorul. Pregătirea constă în echiparea lui cu baterie și parașute și verificarea acestuia ca la carte (de la prize de presiune, fuselaj, bordul de atac, bordul de fugă, eleroane, ampenaje până la stația radio și chingile care mă ajută să formez un corp comun cu planorul).

După ce am făcut acestea toate, ajutat de colegi, am dus planorul la start, la locul de unde urma să înceapă cu adevărat aventura. M-am urcat, am făcut ultimele verificări şi așteptam persoana care mi-a oferit aripile și mi-a arătat cum să le folosesc.

Bucuria devine imensă când aud confirmarea decolării și văd mișcarea cablului. Simțeam tracțiunea. Bătrânul mosor își făcea treaba foarte bine, deși se apropie de dublul vârstei mele. Remorcajul a fost de vis. În următoarele secunde de la declanșare am și simțit cum începem să urcăm. Și am făcut-o pana la 1300 de metri. De aici toate comenzile îmi aparțineau.

Scopul meu era să-mi impresionez instructorul, dar voiam să văd și Dunărea, asa că am plecat spre sud. Am pilotat destul de încordat la început, dar odată ce mi-am auzit instructorul zicând că îi place cum zbor, am început să zbor liber, doar eram într-un planor care se afla cu mulți metri deasupra pământului. Ajuns la 2000 de metri am început să simt diferența de temperatură. Cu presiunea mă obișnuisem deja. Am fost informat prin stația radio că pot urca până la 7000 de picioare. Știam ca plafonul era pe undeva pe la 8000 de picioare, deci puteam să mai urc lejer 300-400 de metri.

Nu știam la cât am decolat sau de cât timp eram în aer, dar am rămas surprins să văd Dunărea. Eu simțeam cum că trecuseră doar 10 minute. Ne îndreptam spre Băilești, dar condiția ne părăsea încetișor, iar frigul începuse să fie o problemă, așa că, deși ne aflam la 2400 de metri, de la Vârtop am luat drumul spre casă. Vârtop, Ciutura, mai aveam doar 20 de km până acasă. Aveam 160 de km la oră, variometrul pe minus, înălțimea se pierdea rapid.

Începusem să-mi fac griji că nu vom ajunge la Aerodrom, deja mă gândeam că trebuie să-l sun pe domnul maior și să-i explic că am aterizat pe arătură și că nu o să ajung la liceu la timp. Din fericire, am mai găsit urcare pe drum, iar la Podari am ajuns cu 1200 de metri. Am fost nevoit să scot frâna și să intru în tur de pistă.

Aventura urma să se sfârșească odată cu aterizarea pe care trebuia să o fac de unul singur. Mi-am anunțat virajul 3, am ajuns la panta de aterizare, viteza 100, totul perfect! Am aterizat pe două puncte, ca un adevărat pilot.

Mi-am văzut colegii cum alergau pentru a mă întâmpina și pentru a conduce planorul spre hangar. Totul s-a încheiat cu… cu tragerea porților de la hangar...

Vă mai spun doar atât: domnul maior mi-a oferit poveștile unui adevărat pilot (erou, om cu superputeri) de vânătoare, iar eu îi promit că voi face tot posibilul să rup puțin și din imposibil pentru a reuși să vă ofer cu amănunt propriile povești despre aviația militară și despre cele mai fioroase avioane din lume după ce o să reușesc să le îmblânzesc. De data aceasta nu am luat telefonul cu mine și prin urmare nu am făcut poze, dar sper să vă încânt cu pozele făcute data trecută cu Oltul și Caracalul. Vedetele de acum au fost Dunărea și Băileștiul, dar imaginea Oltului de la 2500 de metri încă nu s-a pierdut. Am marcat 110 km și semnez – Ștefan Ungureanu, pandur în clasa a XI – a.


Elena Alexandru

Elena Alexandru

Profesia nu este deloc una ușoară, ci e chiar extrem de solicitantă, plină de dinamism ce aduce noi provocări în fiecare zi. Este însă foarte frumoasa. Recent am împlinit 19 ani de când profesez această minunată meserie.

Scrie un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii, te rugăm să te autentifici.

Conectare



Cont nou



Resetare parolă