Mihai Eminescu:  Unul erau toate și totul era una

Mihai Eminescu: Unul erau toate și totul era una

12:41 15.01.2022
0

Într-o scrisoare primită cu mulți ani în urmă, Cioran îmi spunea că „noi toți ne tragem din Rugăciunea unui Dac“. Noi, adică românii, Rugăciunea unui Dac fiind una din cele mai filosofice poezii ale lui Eminescu, scrisă la 1 septembrie 1879.

Oare, ce-a vrut să însemne această aserțiune literar-istorică, aidoma unei sentințe definitive, exprimată de marele nihilist al Europei?

Distribuie articol

Apartenența lui Cioran la familia de spirite de orientare pesimistă și nihilistă, precum și solidele lecturi din Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard, Eminescu, Asvagosha, Dostoievski, Nagârjuna, Chandrakirti etc., realizate în Hermanstadt, Sibiul tinereții sale, pun în evidență faptul că moralistul român și francez, de mai târziu, a fost preocupat în permanență de problematica Ființei, în relație cu Ființarea și Neființarea, cu Neantul și Creația începuturilor.

Nu de puține ori, Cioran și-a declarat, public și-n scris, eminescianismul său, cultul pentru gândirea „omului deplin al culturii românești“, Rugăciunea unui Dac, poem emblematic al poetului român, fiind, după opinia sa, „expresia cea mai disperată, la limită, a neantului valah“, spațiu existențial contradictoriu, populat de zei primordiali și de mituri surprinzătoare.

Ca și Eminescu, Cioran meditează la miracolul ființării, la rostul Nimicului și al Neantului, la ipostazele Sinelui în deplina sa evoluție, pentru că, așa cum spune Eminescu, „sufletul lumii este eu. Fără eu nu există timp, nu există spațiu, nu există Dumnezeu“. Există însă un Nimic eminescian, un haos, „o mare de stele“, când la început „unul erau toate și totul era una“, în baza principiului suprem al existenței, fără a face vreo referire la Upanișade, în care se susține că „nimic și nimeni nu este mai presus de Brahman“. Pentru că El, Creatorul, cel dintâi zeu, este cel care a înfăptuit trecerea de la Neființă la Ființă, devenind izvor de mântuire. Desigur că Eminescu cunoștea foarte bine filosofia indiană, mai ales Bhagavad-Gītā, în care Marele Stăpân Divin al tuturor ființelor spunea, aproape cu emfază: „Eu sunt tatăl acestei lumi, muma, orânduitorul, străbunul, ceea ce trebuie cunoscut, mijlocul de purificare, silaba sacră OM“.

Eminescu, în prima parte a poemului său, consideră că Întemeietorul, Creatorul este coetern cu propria sa operă, cu cele dintâi lucruri și ființe care, ulterior, prin multiplicare, își vor pierde eternitatea. Oare, se întreabă poetul, începutul existenței coincide cu crearea Ființei de către Zeul fără chip și asemănare, acesta fiind identificat poate în Zamolxe, zeitatea primordială a dacilor, El, Unicul, care din haos zămislește darul cel nepieritor, înzestrându-l cu ochi să vadă lumina, dar și cu norocul de a fi. Boetius din Dacia susține că „Dumnezeu precede lumea din punctul de vedere al naturii, dar în Dumnezeu, natura și durata sunt totuna. Deci, Dumnezeu precede lumea din punctul de vedere al duratei, deci, ea nu este eternă“. Înseamnă că lumea se naște din Nimic ori Haos preexistent, neființa devenind ființă, adică viață, a cărei dimensiune și durată nu este eternă, într-un timp finit. Sau definit.

În mitologia dacică, Zamolxe era zeul tuturor zeilor, ca și-n viața veșnică, Creatorul ce i-a oferit dacului liber și demn drumul trăirii, cum scrie poetul. Deși nu i se spune numele, exegeții operei eminesciene sunt de părere că Părintele din poemul Rugăciunea unui Dac este însuși Zamolxe, o nonprezență înfăptuită și intuită. Prin efectul legii identității, apărută mai târziu în filosofia grecească eleată, „tod ekaru“ (acest unu) și „ken kai pan“ (unul și totul), Neantul există, ca și creatorul lui, altfel spus, Neantul este, deopotrivă, creație și jertfă, prin neant, Creatorul prevenindu-ne că ființăm într-o existență ce ne aparține în mod arbitrar și că El însuși există prin existența noastră, pentru că orice există este.

Oare, ce s-ar mai putea adăuga? Că Neantul există în poezia filosofică a lui Eminescu precum sufletul și aerul, dar, cine a văzut sufletul și aerul? O destinație neștiută încă de nimeni, dar imaginată de toți, către care există o cale știută doar de cei care cred în suflet și aer. Adică în Nimic. Căci a fi este Nimicul, dar sunt mai multe moduri de a fi, totalitatea acestor diferențe fiind dictată de însăși ecuația a fi – a nu fi – fiind, implicată, de atâtea ori, în realitatea absurdului și-n redimensionarea antologică.

Așadar, a fi reprezintă viitorul inevitabil al Nimicului, sau, cum afirma Augustus, „dacă Dumnezeu este atotputernic, să facă în așa fel încât cele care sunt adevărate să fie false în același sens în care sunt adevărate“.

Or, Eminescu avea dreptate când spunea: „eu sunt Dumnezeu“.

Dar și dumneavoastră.

Prof.univ.dr. Ion Deaconescu


Pro Oltenia

Pro Oltenia

Agenda ta zilnică va fi făcută printr-un click la www.pro-oltenia.ro şi cele mai interesante noutăţi le vei afla în câteva clipe. Conectaţi la cele mai importante canale de informaţii, cu tehnologie modernă şi folosirea tehnicilor jurnalistice de top, îţi oferim fotografii şi imagini video în exclusivitate. Sursa ta de ştiri online e cu tine: PRO Oltenia!

Scrie un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii, te rugăm să te autentifici.

Conectare



Cont nou



Resetare parolă