Înalta Curte de Casație și Justiție i-a achitat definitiv pe cei doi șefi ai Securității în a căror răspundere directă stă uciderea în închisoare a lui Gheorghe Ursu, după un proces care durează din anul 2016. Lăsând la o parte lentoarea proceselor de după 1989, sunt de amintit două lucruri. Chiar soldate cu condamnări, atâtea procese n-au reușit să-i trimită după gratii pe vinovați, unii fugiți în străinătate, caz în care autoritățile judiciare românești n-au fost capabile să întocmească cereri suficient de solide de extrădare și nici să le pună sechestru pe avere.
Al doilea lucru, nu fără legătură cu cel dintâi, este motivația sentințelor. Săptămâna trecută, ÎCCJ a motivat sentința în procesul Ursu într-un mod care întoarce instanțele judiciare postdecembriste în plin regim comunist, de la Dej la Ceaușescu: călăii lui Ursu nu pot fi condamnați, fiindcă Ursu n-a fost cu adevărat disident! Asta, fiindcă ar fi călătorit o dată în afara țării, ceea ce înseamnă că ar fi colaborat cu Securitatea! (Ne întrebăm ce vârstă or avea cei trei judecători de la ÎCCJ ca să nu știe că nu exista nicio legătură obligatorie între una și alta.) Și, apoi, există o definiție legală a disidenței? În fine, disident sau, în versiunea perversă a înalților magistrați, nu, Ursu a fost omorât în închisoare de un individ (condamnat!) la ordinul celor doi ofițeri de Securitate care se bucură astăzi de achitare. Ce argument mai bun pentru trimiterea în închisoare a călăilor ar fi avut judecătorii de la ÎCCJ și pentru a-i face dreptate lui Ursu? Inacceptabil!
Dacă opinia publică rămâne nepăsătoare la acest abuz al justiției, unul printre altele, singura concluzie este că noi toți ne merităm soarta.
Distribuie articol
Uniunea Scriitorilor din România
Nicolae Manolescu, președinte al Uniunii Scriitorilor din România
Pentru a putea adăuga comentarii, te rugăm să te autentifici.