Forțele pentru Operații Speciale folosesc Sica, arma simbolică a dacilor

Operatorii Forțelor pentru Operații Speciale primesc drept recunoaștere și recompensă, atunci când devin luptători, cuțitul Sica. Cuțitul Sica a fost o armă simbolică a dacilor. Cuțitul are o forma curbată, cu un singur tăiş, aflat pe partea concavă a lamei, cu o putere mare de penetrare dată de vârful ascuţit şi lama prelungă, amplificându-se astfel efectele acţiunii de secţionare sau înjunghiere.

Distribuie articol

Alături de cuțitul Sica, FOS mai folosesc și un alt simbol al strămoșilor noștri, lupul dacic, dacii reprezentând pentru militarii FOS, un model al războinicului neînfricat, se arată într-un material de prezentare al Forțelor pentru Operații Speciale.

DESPRE PUMNALUL SICA, ARMA DACICĂ

Una dintre cele mai prezente şi caracteristice arme din panoplia aristocraţiei geto-dacice a fost un pumnal cu lama curbată şi secţiune triunghiulară, având şanţ de scurgere a sângelui de-a lungul lamei şi motive zoomorfe sau geometrice încrustate pe lamă. Temut însemn de prestigiu, cunoscut sub numele de sica, având calităţi combative de excepţie şi o componentă mistică elaborată, acest pumnal este un reper în încercarea de stabilire a valorii şi rolului avut în societate de către elita militară căreia i-a aparţinut.

Pumnalul sica nu era o armă de război, deşi nu lipsea din dotarea războinicilor, ci era o armă de ucis, am putea spune a unui asasin. El funcţiona similar cu o seceră. O dată prins inamicul, tragerea spre înapoi cauza o despicătură uriaşă. Forma curbată şi lungimea specifică a lamei permit presupunerea, plecând de la analiza tipurilor de răni pe care le putea produce, că acţiunea preferenţială era cea de tăiere, fie tangenţial, fie paralel cu tegumentul, şi că zona vizată cu predilecţie a fost cea cervicală.

Dacă inamicul era înjunghiat, unghiul diferit făcut de vârf în raport cu axul lamei compensa silueta acesteia din urmă, cauzând răni profunde, iar şanţul de pe lamă favoriza scurgerea sângelui. Alura lamei şi vârful ascuţit, combinate cu suficientă forţă şi tehnică, aveau ca efect lovituri penetrante cu un efect letal imediat. Această ipoteză este confirmată şi de Valerius Maximus, care descrie moartea consulului roman P. Lucinius Crassus Mucianus, capturat de către tracii aflaţi în solda lui Eumenes III Aristonicos, în contextul bătăliei de la Leucae (130 a.Chr.) şi înjunghiat cu sica de către unul din tracii care îl păzeau.

O lovitură, aplicată cu forţă şi pricepere putea să treacă chiar şi prin cămăşi de zale, cel puţin în cazul pumnalelor cu lama prelungă.

Depăşirea lungimii de cca. 40 cm a lamei putea deveni un dezavantaj în cazul înjunghierii, existând riscul ca pumnalul să se blocheze între coaste, spre exemplu. De asemenea, lama foarte lungă, coroborată cu forma curbă, complica acţiunea de înjunghiere, mai ales în situaţii de luptă compactă, când accentul cade pe manevrabilitatea armei. În acest registru se poate explica şi existenţa acelor pumnale cu o morfologie aparent grosolană. Forma şi dimensiunile acestui tip nu sunt cele mai potrivite pentru înjunghiere, ci se pretează excelent la tăiere/secţionare.

Prevalând acţiunea de tăiere în utilizarea acestor pumnale şi plecând de la aceste premise, putem detalia a doua particularitate a acestor arme, respectiv decorurile încrustate pe lamă. Ornamentarea pumnalului , pe lângă personalizarea armei, avea scopul de a-i conferi o puternică încărcătură spirituală, foarte probabil amplificată de utilizarea sa ca instrument de sacrificiu.

Prezenţa pumnalului în contexte funerare are mai mult decât o valoare simbolică, el indicând rangul decedatului, iar depunerea în mormânt avea ca scop asigurarea continuităţii acestei poziţii în postexistenţă. Prezenţa armei în morminte avea în mod cert rolul de a-l ajuta pe defunct să facă faţă provocărilor necunoscute pe care urma să le înfrunte în lumea de dincolo. (Adevărul despre daci - )