O SCRISOARE CARE TE CUTREMURĂ - Gheorghe Duduială: Aproape a dispărut şi mândria de a fi român!

Dragă prietene,

Am citit în miezul nopţii răspunsul tău, am rămas înmărmurit şi vreau să-ţi spun că, la fel ca şi tine, sunt consternat şi eu de daru­rile ce a putut să ni le dea Dumnezeu! Dar ce păcat că nu le preţuim!

Mai mult, am citit din curiozitate, câte ceva despre 1918 şi, ce crezi că am găsit acolo? Ei, păi sunt sigur că ştii: Marea Unire au făcut-o românii adevăraţi, printre care şi Maniu, Mihalache, PNŢCD-UL, iar azi constat că serbează viclean cei ce au luat românilor cam tot ce aveau de vreo 80 de ani încoace. îţi mai aminteşti micul Paris? Bursa de grâu din Balta Brăilei? Ei uite, ei îi îndeamnă pe români să-şi găsească fericirea prin Europa. Păi, de ce am Facut Marea Unire? Dacă azi în loc să facem câte ceva pe aici, pe acest pământ bine­cuvântat facem pelerinaj prin Europa? După fericire, cică. Rareori am întâlnit un spirit atât de lipsit de orice iluzie în ceea ce priveşte istoria. E foarte corect ceea ce îmi scrii cu privire la politică, e egocentrică dar vreau să spun că are asupra mea efectul unor vomitive şi vreau să spun că în aer pluteşte un iz de tâmpenie şi de idioţenie. Dar viitorul este dimpotrivă sumbru. Da, îmi spui să am răbdare că iarna trece repede şi vine primăvara. Da, sunt optimist, dar vreau să ştii că în ultimii 34 de ani, primăvara pentru mine a fost parcă un duşman. Nu mai sunt flori, parcuri, copaci, au pârjolit totul, construind ură, discordie, dezbinare. Oamenii pe stradă nu mai sunt calzi, nu mai zâmbesc, se privesc cu ură şi răutate, iar dacă vrei să discuţi cu ei, nu se mai poate, aproape că refuză să se şi salute,

Distribuie articol

M-am bucurat foarte mult că am putut să discut cu tine, dragă prietene, despre unele probleme importante în ceea ce priveşte prezentul şi istoria în general. Avem în fond, aceeaşi poziţie, suferim amândoi de luciditate. Iată o boală deloc răs­pândită. Aproape în continuu, din cauza acestor blestemate de alegeri, primesc telefoane. De fapt nici nu mai ştiu cum să re­acţionez. O ieşire, o soluţie pasageră este posibilă. Dar pentru viitor, sper să nu ne luăm la întrecere cu lucia sărăcie. Am des­coperit remarca ta, dragă prietene, că spiritual sunt ataşat de poporul meu pentru că am văzut din exterior ce înseamnă o sfâşiere interioară.

Plimbarea este singura posibilitate pe care o mai avem de a intra în legătură cu vechea înţelepciune, suferinţa con­verteşte totul într-o sumă de semnificaţii, indiferente, şi lumii obiective îi substituie lumea ei. Întreg procesul durerii nu este decât o continuă substi­tuţie. Suferinţa înlocuieşte, rând pe rând, obiec­tivele şi semni­ficaţiile din centru sau de la periferia inte­resului nostru, încât ea sfârşeşte prin a-şi desfăşura întinderile şi intensităţile pe toate laturile vieţii. Ei, să ştii, cu moralul stau bine nu m-am schimbat deloc. Acum mi-oi schimba părerea pentru că am început să îmbătrânesc şi eu. De altfel, nu mă in­teresează strălu­cirea, nu dau două parale pe ea.

Sunt român şi, ca românul, mă socot buricul pămân­tului, că dacă n-aş fi român n-aş fi nimic, nu mă pot imagina italian, rus sau spaniol, adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie, tot ce gândesc devine ro­mâneşte. Mă întrebaţi dacă ştiu cât de greu o duc românii azi? păi cum să nu ştiu, dar ei o duc greu pentru că sunt proşti gu­vernaţii, în afară de bişniţari, dar care sunt foarte mulţi. Păi bişniţarii apar ca paraziţii, în dezor­dine. Ei înlocuiesc ordinea care asigură cantitatea de bunuri materiale ale cetăţenilor, lo­cuiesc în această dezordine, nu-i aşa? Vedeţi că ăştia se îmbo­găţesc teri­bil acum şi nu numai că ei or să conducă în econo­mie, în tot felul de lucruri, dar o să conducă probabil şi în cul­tură, şi în educaţie şi în sănătate, vor gestiona şi banii de pensii care nu peste mult timp nu vor mai fi.

Mă întrebaţi ce să facem? Răspunsul meu ar fi: nu ştiu, poporul român trebuie să nască acum o perso­nalitate care nu s-a compromis. Şi pentru că vreau să închei scrisoarea mea în ton mai optimist, am lăsat la încheiere răspunsul meu la întrebarea ta, dragă prie­tene, dacă îmi plac femeile. Păi, mi-e ruşine să povestesc, dar cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rând, le iubesc pentru farmecul lor, în al doilea rând le iubesc pentru că fac copii, deşi uşor, uşor îmbătrânesc dar admiraţia mea va ră­mâne veşnică.

Acum trebuie să mărturisesc cât de înviorătoare este pentru mine vizita ta, prietene, prin scrisorile mele. Dar eu mă joc între sentimentul letal al morţii şi suferinţa mea pentru un neam trist şi umilit din interiorul lui, însă vă spun cinstit: nu pot face nimic pentru că sunt aproape singur şi neputincios, pentru că nu există o iniţiativă colectivă şi un ideal comun.

Aproape a dispărut şi mândria de a fi român!

Vă preţuiesc şi nu voi ezita să răspund şi pe viitor mai optimist în pas cu optimismul neamului meu.

Gheorghe DUDUIALĂ