Eminescu și (neo)marxismul

Eminescu și (neo)marxismul

20:06 21.10.2021
0

Se discută în ultima vreme, de când pe sccena politică românească a apărut o anume formațiune politică, despre neomarxism și influența sa nefastă în domeniul politic, economic și social. Pericolul ideilor și practicilor profestate sunt într-adevăr nocive și ele se manifestă în varii direcții: globalism fără măsură, incorectitudine politică, negarea preceptelor biblice, drepturile unor minorități (naționale, sociale, sexuale etc.) asupra majorității etc.

Dar, fenomenul nu este nou, cum nimic nou nu este sub soare. În ziarul „Timpul” (3, nr. 172, 6 august 1878, p. 4), Eminescu (blamat de neomarxiștii contemporani în toate felurile, fiind considerat „incorect politic” – vezi studiile lui Theodor Codreanu) atrăgea serios atenția: „O serioasă turburare socialistă amenință Europa. Cetățenii liberi, independenți și înfrățiți ai republicii universale, cari la noi sunt reprezentanți prin partidul roșu, încearcă a răsturna toate formațiunile pozitive de stat, și dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuși vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de uliță, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-și arunca umbrele de pe acum.”

Trăgând semnalul de alarmă privind pericolul „victoriei principiilor liberale socialiste”, care „însemnează moartea oricării culturi și recăderea în vechea bărbărie”, el se angajează să combată aceste tendințe „ori în ce punct s-ar fi ivind”.

Distribuie articol

Știrea privind apariția „ciudatului fenomen al tendentelor comuniste agrare” sosește din Petersburg, capitala Rusiei (unde va izbucni, în 1917, revoluția bolșevică), comunismul având o „mulțime de adepți”. Eminescu face distincție între „socialismul orașelor industriale” (pe care-l consideră „esplicabil, deși nu justificat”) și cel agrar, de neînțeles într-o țară „în care pământul ne-mpărțit există cu prisosință și populația e rară”. În opinia sa, „socialismul industrial pornește de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărți averea totală a claselor bogate între cele sărace, chiar de n-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existență nu se pot înmulți în infinit și că nevoile sociale trebuie neapărat să constate în renumita disproporție formulată de Malthus, conform căreia populația se-nmulțește în progresie geometrică, adecă în pătrat, pe când mijloacele de trai se-nmulțesc numai în progresie aritmetică”. Dar, din păcate, constată el, iluziile economice ale „sectei socialiste” s-a lățit însă și în state în care n-au rațiune de a fi, cum ar fi, de pildă, România, unde această sectă are adepți. „A început a apărea [la noi, n.n.] foi periodice care, scrisese, fără ortografie și fără primele cunoștințe gramaticale, totuși cred că cu acest minim capital de creieri și învățătură se poate reforma universul”.

Pertinent observator al realităților europene unde „spiritul public modern suferă de o boală”, internaționaliștii din Germania, Franța, Anglia, fiind „prieteni buni și personali” cu C.A. Rosetti și I.C. Brătianu, Eminescu vorbește și de unele măsuri protecționiste contra acestui „nemărginit individualism” („Timpul”, 3, nr. 246, 8 nov. 1878, p. 1). De pildă, guvernul german a înaintat Reichstagului un proiect de lege contra socialiștilor germani, care a fost discutat la 9 septembrie 1878.

De fapt, polemica sa dusă cu oficiosul Partidului Liberal, „Românul”, și mai cu seamă cu renumitul director, C.A. Rosetti, are la bază poziția față de această „sectă”, creată de Internaționala I a lui K. Marx. Este un pericol major pentru România, pentru că aceste idei pătrund sub lozinca-mască „libertate, egalitate, fraternitate”, o „marfă și scumpă și lesne de plasat” („Timpul”, 6, nr. 67, 25 mart., 1881, p. 1-2). Eminescu nu are în vedere întregul liberalism (pe Mihail Kogălniceanu nu-l atinge nici măcar cu un cuvânt, de pildă), el însuși declarându-se liberal („Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat și sincer [...] Asta am dori să intre o dată în convingerea orcăruia; trebuie ca cetățeanul să vază că fără muncă și capitalizarea ei, adică fără economie, nu există nici libertate [...] Suntem deci liberali în toată puterea cuvântului, dar nu înțelegem ca cineva, exploatând idei liberale, amăgind mulțimea, promițându-i munți de aur și râuri de lapte, fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulțime, chiar și a o conduce din rău în mai rău” („Timpul”, 4, nr. 5, 9 ian., 1879, p. 1. Apud Alexandra Olivia Nedelcea, Eminescu, economistul (Craiova, Fundația Scrisul românesc, 2000).

Eminescu critică „aripa roșie” a liberalilor, condusă de C.A. Rosetti pentru internaționalismul său. „Ai noștri tineri la Paris învată / La gât cravata cum se leagă nodul” sunt, de fapt, fiii lui C.A. Rosetti. Acești tineri, sau mai bine zis, unii dintre ei (pentru că în Franța au învățat toți revoluționarii pașoptiști, care au făcut Unirea Principatelor și România modernă), întorși în țară „sunt de o remarcabilă sterilitate intelectuală” și în loc de a munci „își umplu capul cu tot felul de utopii politice și sociale, se erijează în mântuitori nu numai al poporului nostru, ci ai omenirii întregi”, solicitând favoruri spre a ajunge mai iute la „pita lui Vodă”. Ei redigează „Dacia viitoare”, o revistă apărută la Paris, de tineri (V.G. Morțun, C. Mille) ce simpatizează cu camarazii, afișează „utopii cosmopolite”, „de-a tăia câinilor frunze”. O revistă „rău scrisă, fără stil, fără idei, fără entuziasm, semn de bătrânețe prematură, de incapacitate, de căldură”, o revistă pentru cei care „numără pietrele și mână muștele la apă” („Timpul”, 8, nr. 62, 18 mart., 1883, p. 1).

„Nu cu utopii comunarde [...] se va putea ridica acest popor. O singură buruiană de leac pentru acest scop – îi îndeamnă Eminescu – Muncă. Muncă, nu comunalism, muncă nu pomană. Iată mijlocul care va ridica poporul nostru” (Ibidem).

Eminescu nu dezavueză ideea unei Dacii viitoare, o promovează ca scop al unirii tuturor românilor sub această denumire, ceea ce a îngrijorat marile capete încoronate ale Europei. „Ideea unei Dacii viitoare e generoasă și ca atare solitară, dar numai o altă generație curățită prin abnegație și durere poate îndrăzni să gândească la ea” („Timpul”, 8, nr, 37, 17 febr. 1883, p. 1).

Roșii foloseau frazeologia apuseană în scopuri propagandistice de a introduce ideile socialiste în țară fără a se ține cont de contextul istoric și social-politic al României, de structura psiho-socială a populației autohtone.

Ca student la Viena și Berlin (universitate pe care a absolvit-o, cum a demonstrat acad. Mihai Cimpoi), Eminescu a audiat cursurile unor renumiți profesori de istorie, filosofie, economie, a aprofundat concepțiile socialiste utopice promovate de Thomus Morus (Utopia, 1516), Tommaso Campanela (Cetatea soarelui), Fr. Bacon (Noua Atlantidă), apoi gânditorii socialiști din epoca modernă (Saint-Simon, Fourier, Corey, E. Dühring, R. Owen, August Bebel, K. Marx, F. Engels etc.) G. Călinescu menționa că Eminescu a audiat și cursul germanului Rodbertus despre socialismul de stat.

Pe Eminescu, îl interesează în mod special educația tinerilor români studenți în Apus, să nu fie atrași de „organizația actuală a societății europene”, adică de Internaționala I, creată la 28 septembrie 1864, la Londra, sub denumirea Asociația Internațională a Muncitorilor, față de care ia atitudine la numai 14 ani de la înființare, adică în 1878, la vârsta de numai 28 ani! Prima mențiune despre Marx, „șeful socialiștilor din Londra”, apare în „Timpul” (nr. 92, 29 apr. 1881). Apoi, în același ziar din 6 mai 1881, scrie: „În Anglia sunt organele centrale ale Internaționalei roșii, trăiește Marx, generalisimul partidului și nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de aceasta”. Dintre lucrurile lui Marx, Eminescu consemnează doar Capitalul. Autorul Luceafărului a condamnat inegalitățile și nedreptățile, fenomenul de aservire și exploatare, este un revoltat în raport cu societatea vremii sale. El optează pentru calea occidentală a evoluției, echivalentă, în concepția sa, cu civilizația opusă barbariei. Are puncte comune cu teoreticienii socialiști europeni, deosebindu-se de aceștia prin teoria compensației, a „socialismului de stat”, a statului ca armonizator și intervenționist, și, mai ales, prin respingerea ideii de revoluție în detrimentul evoluției.

Revoluția, în opinia sa, nu e o formă de progres social, datorită dezordinelor anarhiste și chiar teroriste, ci este un recul social și politic. Evoluția este cea recomandată de Eminescu, fără salturi economice și politice, căci saltul este o ruptură. Evoluția înseamnă progres, iar dacă „cine-și închipuiește a putea progresa prin salturi nu face alta decât a da înapoi”, genialul poet explică aceată teorie printr-un exemplu simplu, luat din lumea înconjurătoare, așa cum a făcut Iisus cu pildele sale. Zice Eminescu: „A îmbătrâni în mod artificial un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare” („Timpul”, 5, nr. 38, 17 febr. 1880, p. 1-2), conform principiului „Non datur saltus in natura”.

După o pertinentă, dar obiectivă incursiune asupra socialismului european, Eminescu se reîntoarce la realității țării sale, la intelectualii români interesați de această ideologie. Vasile Conta (1845-1882), apreciat ca filosof, dar amendat pentru unele convingeri de stânga („nu e timpul venit, mai cu seamă nu în România, de-a încerca realizarea unor asemenea idei”): „Cum că socialismul nu e decât forma în care organismul unui stat moare spre a face loc barbariei sau cuceririi prin popoare mai tinere, era o întâmplare ce i s-a spus ades, dar pe care n-a admis-o” ( „Timpul”, 7, nr. 90, p. 25 apr. 1882, p. 2).

Privind opiniile fraților Gheorghe și Ion Nădejde, Eminescu își expune din nou, cu mai mare claritate opinia: „Socialismul având ca temă mizeria claselor de jos și exploatarea lor din partea capitalului, se-nțelege că trebuie să cerce a dărâma baza societății actuale, proprietatea moștenită” („Timpul”, 6, nr. 131, 18 iun. 1881, p. 1). Scopul socialismului îi era clar, nu accepta metodele de concretizare a acestor idei. Altfel spus, „socialismul nu se justifică dar la noi prin nimic și ca evoluțiune de idei nu-i decât aceeași jucărie ca abstracții străine” („Timpul”, 6, nr. 131, 13 iun. 1881, p. 1). Pe frații Nădejde îi compătimește ironic: „Au luat-o la seros cu socialismul și au pățit-o [au fost condamnați, n.n.]. Trebuiau să-l propage modest și mai mult de la catedră, pentru a fi aleși deputați, apoi ar fi ajuns miniștri, apoi membri la Curtea de Casație și ...cestiunea socială înceta de-a exista și pentru d-lor și pentru țară” (Ibidem).

Critica societății vremii sale este vehementă, pentru că Eminescu a constatat, cu multă amărăciune, fuga de muncă productivă a tineretului și acceptarea de „utopii comunarde”. Singura „buruiană de leac” este munca și nu comunalismul, numai munca va ridica bunăstarea poporului. Comunalismul, cum numește el adesea această concepție, a corupt „însuși nervul vieții oricărei societăți”, care este „iubirea de muncă”, avertizând dur: „Pieirea noastră prin pierirea muncii” („Timpul”, 3, nr. 270, 9 dec. 1878, p. 1).

Eminescu s-a dovedit a fi și în acest domeniu un istoric autentic, un militant, un patriot în sensul real și adânc al cuvântului, cu iubire sinceră de țară: „E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, granițele vremurilor au știrbit-o; dar această țară mică și știrbită e țara noastră, e țara românească, e patria iubită a orcărui suflet românesc; într-însa găsim toate putințele dezvoltării întocmai ca într-una, oricât de întinsă”. Sau: „Iubim țara și nația noastră astfel cum n-o iubește nimeni, cum nimeni n-are puterea, caracter pe care voi în viața publică ați știut a-l nimici” („Timpul”, 4, nr. 41, 22 febr. 1879, p. 2). Sau: „Dar sunteți voi români? Dar cunoașteți voi poporul? Sunteți în stare a pricepe geniul și înclinările lui? Știți voi românește măcar?” („Timpul”, 6, nr. 142, 3 iul. 1881, p. 1). Sau: „Nu vă prefaceți a vă supăra pe ceea ce zicem, supărați-vă mai bine pe ceea ce se-ntâmplă, pe realitate” („Timpul”, 7, nr. 200, 12 sept. 1882, p. 1) Sunt, așadar, temeiuri ca neomarxiștii contemporani să-l considere pe Eminescu „incorect politic”, „cadavru din debara”, „nul” etc.

Dar, pentru vasta sa creație în varii domenii de activitate, concretizată prin cele circa 15.000 de pagini manuscrise, pentru noi, care ne mai socotim cu mândrie români, „Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român”, cum l-a caracterizat Petre Țuțea.

Tudor NEDELCEA


Pro Oltenia

Pro Oltenia

Agenda ta zilnică va fi făcută printr-un click la www.pro-oltenia.ro şi cele mai interesante noutăţi le vei afla în câteva clipe. Conectaţi la cele mai importante canale de informaţii, cu tehnologie modernă şi folosirea tehnicilor jurnalistice de top, îţi oferim fotografii şi imagini video în exclusivitate. Sursa ta de ştiri online e cu tine: PRO Oltenia!

Scrie un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii, te rugăm să te autentifici.

Conectare



Cont nou



Resetare parolă